Luminiţa de la capătul . . . conductei

De două decenii, românii caută să găsească ieşirea din veşnica şi nesfârşita tranziţie începută în anul de graţie şi mari tulburări sociale 1989. Iată că, în sfârşit, după atâta amar de vreme, se întrezăreşte luminiţa. E departe, dar se vede. E chiar foarte departe. Luminiţa tremură, e firavă , dar se poate vedea. E departe, totuşi, la celălalt capăt al Marii Negre, pe undeva prin Armenia, Azerbaidjan, Uzbekistan si Kazakhstan. Dar, românii nu dispun de atenţie distributivă. Concentraţi asupra luminiţei, uităm că nu ne uităm prin tunelul minunilor, ci printr-o conductă. Dar nu e orice tip de conductă. Scoatem capul, pipăim învelişul, nimic deosebit. Apoi inhalăm parfumul venit dinspre luminiţă. Deschidem ochii mari: gaz! Ne dăm seama imediat: nu e tunelul de la care aşteptam minunea, este o conductă de gaze. Acea conductă. Nu oricare conductă. Tineţi minte, Nabucco pe numele ei. Se rasuceşte în mormânt marele împărat persan al cărui nume e plagiat de acest gazoduct, când vede ce plan ridicol a întreprins lumea de astăzi.

Un proiect născut ca o mare promisiune pentru viitor şi , iată, în aceste zile, i se constată decesul şi este îngropat la stadiul de speranţă. Un proiect la care România nu a avut încotro şi a trebuit să se ralieze. România a investit în acest gazoduct o cantitate imensa de capital financiar, uman, dar şi  politic. Într-o perioadă ce anuntă o nouă recesiune ce se va extinde din SUA la nivel global, eşecul Nabucco este un eşec ce va fi foarte greu de dus de România în următoarele 2-3 decenii.

Marele Imperiu de la Răsărit a pus pecetea ţaristă pe rezervele de gaze din zona caspică care ar fi trebuit să alimenteze acest mare gazoduct. Esecul Nabucco este un esec pe care Romania nu si-l putea permite. Odată cu recesiunea economică mondială care deocamdată doar aruncă umbre lungi asupra noastră, geopolitica va suferi mutaţii importante. Unchiul Sam se va retrage “strategic” şi vom fi din nou aruncaţi în braţele călduroase ale Maicii Rusii. Proiectele anunţate în grabă, pe post de fumigene aruncate în retragerea disperată de pe frontul energetic, vor rămâne de neatins. O a doua centrală atomo-electrică a fost anunţată pentru deceniul III  al acestui secol. Trecând peste faptul că de mult ne zbatem să deschidem al doilea reactor de la Cernavodă, lucru izbutit în cele din urmă anul trecut, trebuie luat în calcul şi faptul că nimeni nu va dori o Românie cu o mare autonomie energetică.

Un lucru trebuie semnalat: România a refuzat categoric oferta giganticului energetic de la Răsărit de construcţie a unei ramificaţii a South Stream pe teritoriul carpato-danubiano-pontic. Spre deosebire de alte state din regiune, care au avut înţelepciunea de a lăsa, dacă nu deschisă, măcar întredeschisă, uşa către Est. Sau spre deosebire de state, ca de exemplu Germania, care şi-au negociat diplomatic, realistic şi pe faţă viitorul energetic. România a jucat totul pe o carte, mai bine zis pe o conductă, în stil de mare gambler. Şi-a asumat un risc major şi iată că, din păcate, pe conductă se vede luminiţa din celălalt capăt, semn clar că  gazoductul ce poartă numele unui mare cuceritor nu a reuşit să cucerească rezervele şi simpatia de pe celălalt ţărm al Mării Negre. România şi Polonia sunt, la ora actuală, singurele ţări din zonă care au mari semne de întrebare legate de viitor. Au dansat cu un singur partener, cel mai atrăgător de la bal, dar vor veni vremuri când acest partener de dans va fi nevoit să se întoarcă acasă, să aibă grijă de copiii şi nepoţii din gospodărie. Iar România şi Polonia vor rămâne să se prindă în horă şi să danseze pe o melodie bine-cunoscută, cântată de alt taraf însă.

Rămâne să vedem dacă ne-a mai rămas ceva să dăm la lăutari ca să ne cânte o melodie mai lentă sau am pierdut totul în acest pariu pe o singură conductă. Casa de pariuri s-a închis, alţii au plecat cu câştigurile, iar noi am rămas cu un bilet necâştigător în mână. Istoria va rămâne să judece acest pariu.

Donald